Blame it on the ocean - I -

    Privesc marea obosita…Imi ingrop picioarele palide si subtiri in nisipul rece. Incerc sa-mi sterg lacrimile. Inutil. M-am obisnuit ca dupa atatea luni, obrazul meu sa fie in permanenta ud.
  E inca asa devreme…Si rece. Ca-n fiecare dimineata de cand a plecat.

  Ma intreb mereu. Oare i-am gresit prea mult ? Oare l-am parasit in momentul in care m-am decis sa-l mint ? De ce l-am mintit ? Eu l-am omorat.
 Il vad. Iesind din mare cu parul negru si scurt, ravasit …Tremurand , dar purtand acelasi zambet jucaus . Il simt, tinandu-ma in brate , pe marginea apei, buzele lui subtiri infruptandu-se cu o prospetime cruda dintr-ale mele.

-          Ce-ai facut Anne ?
  Ii aud vocea si tresar. Innebunita , alerg. Il caut. Ma gasesc tipand. Tipandu-i numele , de parca acest act stupid l-ar aduce inapoi.

-          Tom ? Tom ! Unde…de ce, unde esti Tom ?

  Si atunci cad in genunchi si izbucnesc , intr-un hohot nebunesc de plans si strig in continuare. Plang si 

adorm, franta in nisipul rece.

 

  A doua zi ma trezesc in patul moale , obisnuita deja sa fiu salvata zilnic, de riscurile unei tuberculoreze. 

  Imi placea sa cred ca el mai are inca grija de mine… Ca ma veghea de undeva de sus . Dar parfumul in care ma desteptam in fiecare dimineata nu era nici pe departe al lui.

  A trecut un an … Un an in care dupa multe insistente parintii mei au acceptat sa invat acasa. Un an in care , toate incercarile mele de a ma departa si a trai melcoid in bula mea de aer, mi-au fost acceptate.

   Dar acel an a trecut … Mult prea repede pentru a putea fi considerata macar pe un sfert vindecata. Si totusi din nefericire a trebuit sa ma ridic din pat in acea zi …15 septembrie 2009.

  A trecut un an ... Un an de cand am pasit pe gresia rece a vreunui spital.  

Photo credit : Here